Medicul Gabriel Diaconu: Un copil de 9 ani e întrerupt din jocul lui pe calculator. Ia un cuțit și o lovește pe bunică de mai multe ori…. Un moment în timp când inimaginabilul se întâmplă. Câteva reflexe, instantaneu, apar. E doar un copil. Unde sunt părinții? Vedem în mod obișnuit …”

(Last Updated On: May 30, 2018)

O crimă oribilă a șocat România în aceste zile. Un copil de doar 9 ani și-a înjunghiat bunica deoarece este întrerupt din jocul de pe calculator.

Medicul  Gabriel Diaconu: „ Astfel de plăceri violente duc spre un violent deznodământ. (Shakespeare)
Un copil de 9 ani e întrerupt din jocul lui pe calculator. Ia un cuțit și o lovește pe bunică de mai multe ori. Sună apoi la 112 să anunțe. Medicii nu reușesc să stabilizeze bătrâna de 70 de ani, care sucombă rănilor.
Un moment în timp când inimaginabilul se întâmplă. Câteva reflexe, instantaneu, apar.
E doar un copil.
Unde sunt părinții?

Vedem în mod obișnuit crima ca fiind o provincie a adultului, în care adultul etalează, uneori cu impulsivitate alteori compulsiv, un univers intern deviant, pervers, al plăcerilor violente care duc spre faptă și consecințele ei. Discernământul, veșnic problemă de contenție și apologetică, odată evaluat și constatat, nu schimbă polul faptic decât, cel mult, prin deplina absență. Altfel adultul e responsabil și va răspunde pentru fapta lui.

Dar cum stabilești discernământ la un copil, devreme ce capacitatea lui psihică emergentă este o structură în formare? Sunt copiii capabili de crimă, sau ar trebui să definim altfel astfel de evenimente?
Statistic, o cincime din homicidurile anuale sunt făcute de minori. Dintre aceștia, sub 10% sunt cu vârste mai mici de 12 ani.
Drept urmare ce s-a întâmplat ieri, în București, e un eveniment de extremă raritate. Cheamă la un interes aparte, o conversație necesară, una din perspectiva discernământului unui copil, îndeosebi în relație cu proximitatea adultului, dar și suma stressorilor distali și proximali.

Ca și adultul, copilul are un univers fantasmatic, unul care poate include cruzime, pulsionalitate homicidară și violență nediscriminată față de obiecte sau vietăți. În fapt primele semne de violență pot fi observate încă de la 3 ani. Dorothy Otnow Lewis, într-un studiu seminal publicat în urmă cu deja 35 de ani în Jurnalul American de Psihiatrie împreună cu Jonathan Pincus, a identificat o triadă a ”copilului violent”: anume tatăl cu istoric de violență, crize psiho-motorii (uneori de natură epileptiformă), respectiv istoric de maladie mintală a mamei.
Mai exact, 62% din copiii homicidari fuseseră martori la violență domestică în familie (tată abuziv). În 37% din cazuri, natura violenței era extremă/ homicidară. Și 43% din mamele acestor copii aveau ele însele un istoric de spitalizare psihiatrică.

Mult mai recent, Melanie Moen de la Universitatea din Pretoria a identificat elemente similare în analiza crimelor comise de copii asupra unui alt membru de familie. În cuvintele ei ”copiii fuseseră expuși unui mediu familial extrem disfuncțional caracterizat de atașament problematic la adulți, respingere, abuz, și stiluri extreme de parentare”.
Cifrele pot, însă, cel mult orienta, și indiferent dacă vom găsi, aici, o replică a literaturii sau o disconfirmare a ei, fapt rămâne că rareori homicidul vine ne-nunțat, cât mai degrabă are predictori atât în sfera comportamentului anterior al făptașului, mediul în care trăiește dar și universul lui psihic de relație.

Ori fenomenele extreme, una de natură extra-ordinară (ieșită din ordinar) cer explicații consistente, la rândul lor extra-ordinare (idem). Pentru că universul ordinar, imediat, în care trăim majoritatea, nu include ca opțiune comportamentală violența copilului față de adult cu iminență letală.

În practica mea am întâlnit copii violenți cu părinții lor. Uneori extrem de violenți. Am întâlnit părinți care se temeau de copiii lor. Și nu e un peisaj omogen. Triada Otnow era prezentă în multe din cazuri, anume tată rigid, violent, mamă cu încărcare psihiatrică și copii cu o anumită ontologie neuro-psihologică. Dar erau și excepții. Am întâlnit copii extrem de violenți în familii cu bună funcționare, în care spectrul patologiei era periferal sau extern. Copii care deveniseră violenți pentru că trecuseră prin traumă școlară, uneori cronic, insuficient sancționată de educator, adeseori de familie (sfătuită, culmea, de consilieri/ psihologi). Am întâlnit și copii cu varii probleme de emancipare a structurii lor psihice pe etajul de vârstă, i.e. varii forme de retard/ întârziere în dezvoltare, a căror tulburare a comportamentului era doar parțial controlată prin instrumente psihologice ocupaționale/ habituale.

Și am întâlnit copii transformați violent prin neglijență și refugiu în calculator/ tabletă/ telefon, uneori la vârste incredibil de mici, al căror furor se manifesta la sustragerea accesului ne-structurat la robinetul plăcerii din spatele tehnologiei. Astfel de plăceri violente duc spre violent deznodământ.

Nu există o legătură cauzală, dar există corelații, între tehnologie și perturbarea comportamentului. În cazul Andrusceac, spre exemplu, doi adolescenți au omorât un al treilea în timp ce se jucau un joc video (care prilejuise întâlnirea lor). Aici un puber folosește o armă albă ca să ”sancționeze” oniric intruzia adultului în himera protectivă a recompensei oferite de joc. Nu era prima oară când avea o ieșire comportamentală legată de joc, calculator, timpul de acces la ele.

Să le spui părinților că ar trebui să taie accesul la atare tehnologie îi aruncă în maximă panică, incredulitate și rezistență psihică pe mulți. O văd ca pe-o inechitate, de multe ori ei înșiși prinși în drogul disocierii solipsistice, cablu psihic spre izolare autistă. Mulți vor o rezolvare machinală a problemelor de comportament ale copilului lor pe care le văd puțin, sau deloc, legate de rutina ”jucatului”. Ori ”jucatul” pe calculator nu e totuna cu un joc, cum ar fi fotbalul, șahul, rummy, table etc. Jucatul pe calculator e de multe ori la fel de toxic precum o doză de cocaină, și inflamează anumite circuite de control al impulsului dincolo de extremul permis vârstei.

Jocurile, pe de altă parte, nu conduc mâini spre cuțite și cuțitele spre alți oameni. Sunt toate variabile, unele oculte altele de domeniul evidenței, care în cele din urmă vor fi trimis un om pe lumea cealaltă în mod violent și prematur.

Pentru că astfel de plăceri violente au violent deznodământ. Pentru că azi un copil și-a pierdut mama, omorâtă de propriul lui/ ei copil. Și în toată această ecuație firul nevăzut este unul al părintelui, rostul lui de-a fi, de-a ocroti, de-a crește, de-a fi prezent, previzibil, empatic și pro-activ.

Oricât am vrea, însă, de-a pururi rămâne și un alt adevăr. Răul există, parte din comportamentul homicidar este înăscut, se intersectează cu alte gene care ar trebui să creioneze, treptat, umanitate, empatie, însăilarea acestor elemente într-un temperament dublat de caracter. Ori o dizabilitate în dobândirea acestor achiziții explică, întrucâtva, literatura restrânsă despre copii criminali. Nu, nu e vorba doar despre părinți, gene și interacțiunea cu mediul. Dar e vorba despre ei în mare măsură”.