Medicul Vasi Rădulescu: „De Ziua Sănătății Mintale, cred că e potrivit să vă spun povestea care m-a marcat poate cel mai mult până acum și care are puterea de a trezi în voi empatie, bunătate, grijă, implicare, dincolo de etichetări și întoarceri de spate”

(Last Updated On: October 10, 2018)

Doctorul Vasi Rădulescu a postat pe Facebook o poveste, cu ocazia Zilei Sănătății Mintale, care l-a marcat foarte mult.

„De Ziua Sănătății Mintale, cred că e potrivit să vă spun povestea care m-a marcat poate cel mai mult până acum și care are puterea de a trezi în voi empatie, bunătate, grijă, implicare, dincolo de etichetări și întoarceri de spate.

În urmă cu șase luni se întâmpla ceva ce avea să-mi schimbe felul în care văd viața. La mijlocul unei nopți de duminică spre luni m-am uitat la un clip video, crezând că e un material amuzant, dar conținea o bătaie cruntă: doi tineri doborau un bătrân într-un pasaj și-l lăsau inconștient pe treptele din beton. Aveam să aflu că totul se petrecuse în Brașov. Nu știam dacă bătrânul mai trăiește. S-au răsucit toate organele în mine și am adormit cu greu.

Zilele care au urmat au fost extraordinare. Descoperisem că era în viață, în spitalul orașului de sub Tâmpa. Că fusese bătut pentru niște bani pe care îi avea de luat de la unul din tineri. Că nu avea casă și dormea pe unde apuca, mai ales într-un cort improvizat. Că era din Focșani, având familie acolo, unora trimițându-le bani din ce câștiga el.

Voiam să mă duc eu să-l vizitez la spital și să îi dau banii care generaseră, se pare, conflictul. Postasem un mesaj scurt aici și oamenii au sărit imediat, dorind să ajute. Ce a urmat a fost incredibil. Într-o perioadă scurtă am ajuns aproape de un miliard de lei vechi. Oameni care mai aveau câteva sute de lei voiau să renunțe la ei ca să ajute. Unii voiau să-și doneze casele. Părea ireal. Nu speram ca asemenea implicare să fie posibilă la noi.

Apăreau alte elemente însă și un segment al presei rostogolea informații dure: „a păcălit o țară-ntreagă. O să-i pară rău doctorului care a strâns bani, pentru că e un bețiv și nu merita atâta implicare”. M-am făcut bucăți. Erau declarațiile oamenilor din comuna în care bătrânul lucra cu ziua. Se spunea că e alcoolic și face multe probleme. Că e și nebun și vede submarine galbene zburătoare pe deasupra copacilor. Am vrut să sper că nu e deloc așa. Am vrut să cred că totul va fi bine.

M-am dus la Brașov la spital și l-am văzut. Stătea încovrigat, pe un sfert din pat, să ocupe cât mai puțin loc. La neurochirurgie, în salonul alb, am văzut un om care păcălise nu o țară, ci moartea. Era afectat, dar nu avea nimic grav. Era obosit și alterna planurile real și imaginar. Spunea, printre altele, că-și plantase niște buruieni și cu ele își va vindeca un cancer la cap. Fabula. Am intuit că există o problemă neurologică. Nici vorbă de vreo formațiune tumorală – pe imagistică nu exista așa ceva.

După sărbătorile pascale, am sperat că îl pot duce în locurile natale, aproape de familie. Am facilitat un transfer la Focșani, în spitalul de acolo, secția de psihiatrie. S-a confirmat o demență Alzheimer. Nu pusese nicio problemă pe partea de alcool. Am vrut să-i facem pensie și se încadra la gradul III de handicap, asta însemnând vreo 30 de lei pe lună. Am abandonat ideea cu pensia. Nu am găsit nicio variantă de a-l repune undeva într-o parte a familiei sau într-un centru local. Sunam și sunam și sunam și eram refuzat peste tot. Mai aveam un singur număr de telefon al unui domn care deținea un așezământ, dar era tocmai în Bihor, la sute de kilometri distanță. La Dumbrava/Tinca. Am sunat iar.

– Bună ziua, sunt doctorul Rădulescu de la București. Vă sun în legătură cu bătrânul bătut…
– Da, domnule doctor, știu toată povestea. Dacă vreți să-l trimiteți aici, îl primesc cu drag. Poate veni și astăzi.

Pe 18 august am fost acolo unde bătrânul bătut la Brașov ajunsese. Eram copleșit de emoții, chiar dacă nu voiam să arăt asta. Am găsit un așezământ impecabil care are grijă de 300 de oameni abandonați de familii, de stat, cu probleme psihice complexe, cu handicapuri fizice, cu cancere în faze terminale. Era un tărâm ce părea ireal. Între atâtea suferințe erau trandafiri înfloriți, pui de căprioare, culori, liniște, un păun, un măgar pe care îl chema Gogu, speranță și bunătate. Casele erau vopsite într-un galben aprins, aproape frate cu lumina. L-am văzut pe cel pe care îl ajutasem. Era transformat. Cu zece ani mai tânăr. Era acum un bărbat puternic. Mai avea momente în care spunea nonsensuri, dar în principiu se bucura de liniștea locului și părea ancorat în prezent, în realitatea noastră, așa cum o știm noi. Nu consumase pic de alcool. Iar peste drum de centru era o casă cu o curte mare, cu o vale ce se ducea într-un pârâu, cu meri și peri, cu iarbă verde și multă. Casa lui, luată prin implicarea oamenilor. E aproape renovată acum și vopsită în galbenul care a devenit deja simbol al centrului. O casă în care, peste ani și ani, vor încăpea mulți alți oameni aduși acolo din toate colțurile țării ăsteia.

Omul nu păcălise pe nimeni. Nici pe mine, nici pe cei care au vrut să-l ajute. Păcălise doar moartea.

În Alzheimer nu există un tratament eficient. Pot apărea halucinații de tot soiul. Pot fi alternate planurile. Se uită mult. Stimularea creierului și apropierea de alți oameni sunt cruciale pentru decelerarea evoluției bolii. Domnul D. are stimuli importanți acolo. Are culoare, animale simpatice, lucruri de făcut și mai ales prieteni. Unul dintre ei spune vremea în toate regiunile țării și reține cantități impresionante de informații din cărți. Câteodată joacă șah împreună. Altul vorbește simplu și râde cu gura până la urechi, din cele mai mărunte lucruri. Există culoare, bunătate, bucurie în orice.

Nu cred că a fost întâmplător ce s-a petrecut. Mi-a plăcut chiar să consider că submarinele galbene zburătoare pe care le mai descria domnul D. și ajungea astfel să fie numit nebunul satului, erau de fapt casele galbene din Dumbrava/Tinca, zărite în depărtare.

Iar eu, după ce am trecut prin ce am trecut, văd totul un pic altfel. Un pic mai bine, cu și mai multă bunătate în jur.

Povestea este inclusă în a doua mea carte, „Culorile uitării”, care astăzi pleacă spre cititori. Ea m-a determinat să o scriu și-i sunt recunoscător, cum îi sunt de altfel pentru celelalte raporturi pe care le-a schimbat prin mine.”